CG1 – Călin Georgescu

Acest site este susținut independent, voluntar de un român și NU a fost sau este finanțat în vreun fel de domnul Călin Georgescu.

România este acum împărțită în două. Nu mai există stânga, centru sau dreapta. Nu mai există nici înainte, nici înapoi. Nu mai există politici de diferite nuanțe. Nu mai există politicieni, birocrați, corporatiști sau bugetari. Toată lumea discută, se contrazice sau se ceartă. Chiar și în familie discutăm sau ne ciondănim. Inclusiv între prieteni – cu care ne cunoaștem de ani sau poate de zeci de ani de zile.
România și Întreaga Lume s-au transformat doar în PRO sau CONTRA „mișcării” CG!

Desigur, știm cu toții zicala despre capra și varza.
Dar nu cunoaștem soluția. Există suficiente întrebări și probleme.
Dar știm cum să acceptăm răspunsuri sau soluții?
Cert este că vom avea un rezultat. Cert este și faptul că trebuie să vorbim despre acel rezultat. Mai devreme ar fi mult mai bine decât prea târziu.

Eu sper că știu exact, ceea ce vreau:
Adevăr și Dreptate.
Libertate și drepturi.
Egalitate si înțelegere.
Mândrie și demnitate.
Transparență și onestitate.
Siguranță și stabilitate.
Respect și umanitate.
Bunăstare și prosperitate.
Echilibru și dezvoltare.
Pace și înțelegere.

Da, aș putea continua, dar lista este deja lungă. Ei bine, le-aș fi putut scrie pe toate într-o singură propoziție. Poate că nu era mai ușor de citit și de înțeles, însă lista părea mai scurtă.

DAR… eu am scris două cuvinte legate și condiționate, nu separate. Adică vreau adevăr și dreptate. Da, am nevoie de adevăr, dar  dacă nu există dreptate – Ce am rezolvat? Sau ce facem cu dreptatea dacă nu există adevăr.

Cer eu… sau cerem noi prea mult?
Sau este vorba doar de perspectivă și de modul în care privim aceste lucruri?

În listă nu am scris că îmi doresc Dragoste, Fericire sau Credință. De ce nu?
Pentru că acestea deja fac parte din fiecare noi – ca oameni. Depinde doar de noi, cât și cum ne umplem sau împărțim acestea mai departe.

Despre mine

Cine sunt eu?

– Doar un simplu copil al României.

Ce fac eu?

Încerc să exist, să muncesc, să creez și să trăiesc o viață fericită. Din păcate, la 1.822 de kilometri depărtare de locul meu natal.
Sunt un om, un bărbat tind să cred, un fiu, un soț, un tată, un prieten, dar mai ales un român.
Nu am avut o copilărie extraordinar de fericită sau o adolescență de invidiat. Nu am fost norocos în viață, în educație, în dragoste sau în bani, de la bun început. De aceea a trebuit să călătoresc peste 6700 de kilometri, în 4 țări pentru a căuta și a deveni ceea ce sunt astăzi.
Acum, dacă ar fi să putem întoarce timpul înapoi și aș fi întrebat dacă regret calea pe care am ales-o, aș răspunde cu un categoric NU!
Uitându-mă în urmă la trecutul meu, de unde am plecat, ce am fost, ce am învățat și unde sunt acum, în comparație cu România … de astăzi, îmi este greu să regret decizia mea din 2009:
Să-i las pe cei dragi singuri și să încerc singur să găsesc „ceva mai bun”.

De ce am creat CG1?

Încă nu știu sigur de ce.
Dar de un lucru sunt absolut sigur: am simțit că trebuie să fac și eu ceva, în aceste vremuri dificile, pentru țara în care încă îmi simt rădăcinile.
În decursul timpului, voi pune și mai multe semne de întrebare. Sau semne de exclamație.
Voi căuta mai multe răspunsuri, sentimente și adevărul.

Povestea mea este foarte lungă. Și nu vreau să vă pierd timpul. Nu vreau să mă laud, dar știu un lucru sau două despre internet. De aceea ne aflăm cu toții astăzi aici, sau am înțeles ceva greșit? Adică despre WWW, puțin despre calculatoare sau rețele, dar și despre Google. Un pic despre E-Commerce, Social Media și Marketing, toate la un loc. Așa e românul, nu? E bun la toate.

Oamenii de pe aici îmi spun All-rounder. Sau Project Manager. Pe românește: bun la toate.
Dar în esență, știu cum să „aduc” un site web în fața unui cititor. Știu cum funcționează „sistemul”, ce se întâmplă în culise și de ce.

Cineva a spus cu ceva timp în urmă că internetul nu uită niciodată. Și așa este.
Voi încerca pe anumite pagini de pe acest site să vă arăt cum arăta internetul înainte de 24 noiembrie 2024, dar și după.

De ce și cum susțin CG1 necondiționat și fără nicio remunerație?

Să începem cu începutul. De ce:

Eram un mic copilaș, la grădiniță, în grupa mare, în anul 1990.
După ce m-a luat de la grădiniță, mama a găsit niște cuburi de lemn în punguța mea de grădiniță.
M-a întrebat ce sunt cu ele și i-am explicat cum am putut eu, că le-am luat acasă de la grădiniță ca să mă joc cu ele.
Mama mi-a spus că am Lego acasă, din Germania, și m-a întrebat de ce am nevoie de cuburi de lemn?
I-am spus că acasă nu am cuburi așa de mari și frumos colorate. Erau românești, făcute de români, în România. Bineînțeles că nu știam acest lucru, dar cred că am simțit o anumită legătură și fascinație față de acele cuburi și de lemnul românesc.

Apoi mi-a explicat că ceea ce am făcut este greșit și că acest lucru se numește furt: să iei ceva fără să întrebi sau să spui cuiva ce ai luat.

Câțiva ani mai târziu, când am crescut un pic mai mare, am mințit-o pe mama că am luat un 9 la un test. Eram în clasa a VI-a sau a VII-a. De fapt, luasem un 7 la test. Aș fi putut să-i spun adevărul, dar știam cum ar fi reacționat.
Dacă i-aș fi spus că am luat un 8, poate că aș fi reușit sa ies basma curata. Dar tot erau două puncte diferență față de nota 10.
Nu eram tocilarul clasei, dar aveam doar note de 9 și 10. Așa că i-am spus că am luat un 9 să mă lase în pace.
Nu cred că trebuie să explic ce s-a întâmplat când a aflat adevărul. Generația anilor ’80 știe exact despre ce vorbesc.
Dar adevărul a durut. Pe mine m-a durut, dar mai ales pe mama. Și pe tata, dar tata lăsa „de la el”… pentru mine.

Așa am învățat ce este minciuna și furtul.
Fiecare dintre noi, a călcat strâmb cel puțin o dată în viață.
Nimeni nu este perfect sau impecabil.
Dar eu am învățat să îmi recunosc greșelile, să le accept, să vorbesc despre ele și să învăț din ele.

Adevărul și binele vor ieși întotdeauna la suprafață! Indiferent din ce parte ies.

Cum susțin CG1?
Simplu. Făcând ceea ce fac cel mai bine: GOOGLE și INTERNET-ționalizarea unui site.

P.S.: Sunt un copil al României s-a simțit împins de către sistemul românesc în anul 2009, pentru a-și căuta oportunități și un viitor mai bun, departe de părinți, de casă, de familie și prieteni. Totuși, m-am trezit și regăsit în anul 2024, când, printre bune și rele, am auzit cuvinte care m-au făcut să simt din nou cât de românește îmi bate inima.